“Nu mai plânge! Fii bărbat!”

E ora pranzului si copiii parca nu mai au stare. Din salile de clasa se aud tot felul de strigate vesele. Deodata, usa unei sali e impinsa cu putere in laturi si copiii ies grabiti. Se aliniaza si fac trenuletul dar se imping si cativa dintre ei cad. In scurt timp, apare educatoarea care ii ridica si ii aduce inapoi in clasa.

La un moment dat observ un baietel de vreo 4-5 ani care plange, retras intr-un colt al holului. Este unul dintre cei care au cazut cand au facut trenuletul. Sunt cu inca doua doamne si mergem spre el dar acesta refuza sa vorbeasca cu noi. O zareste pe hol pe bunica sa si merge catre dansa, inca plangand. Vrea sa se refugieze in bratele ei, cautand alinare. Dar bunica il priveste si-i spune: “Hai, fii baiat mare! Mergi in sala sa vezi ce zice educatoarea!”.

Il vad cum se incordeaza si clatina din cap in semn de aprobare. Apoi vine catre sala de clasa si il simt cum se inchide in el. Doar e “baiat mare”! Nu are timp de plans!

De cate ori nu am auzit aceasta expresie, ori altele asemanatoare precum: “Nu mai plange! Fii barbat!”. Le facem un mare deserviciu copiilor cand nu le permitem sa-si traiasca sentimentele. Cand nu isi dau voie sa planga, copiii sufera si mai mult Cum ar fi fost ca bunica sa-i spuna dupa ce-l tinea in brate cateva secunde: “Inteleg ca plangi pentru ca ai cazut si te doare. E in regula sa plangi. . Poti sa simti aceasta durere pentru ca tu poti sa-i faci fata, esti puternic!’

In loc ca aceasta experienta sa se integreze in psihicul copilului, sa-l intareasca, are loc un proces interior de deconectare fata de fiinta lor autentica, sensibila, vulnerabila. Aceasta nefiind acceptata asa cum e, trebuie acoperita si bine ascunsa. Ca sa fim acceptati si iubiti renuntam la noi insine/insene. De-a lungul multor ani, exersand acest proces, ajungem sa cautam mereu aprobarea celolrlalti, fara sa stim cine suntem noi cu adevarat.