De la reacție automată la răspuns emoțional conștient

or.

Dupa ce imi pun ordine in ganduri si revizuiesc rapid ce am de facut in ziua respectiva, ma duc sa-l trezesc pe Mihai.

Stiu ca el are nevoie de mai mult timp sa se dezmeticeasca. Incep sa-i cant ca sa ii fac trezirea mai usoara. Se intoarce pe partea cealalta, continuand sa viseze. Il legan usor pe spate si intr-un final se da jos din pat. Azi vrea sa citim “Micul print”, fiindca ii plac imaginile 3D din exemplarul pe care il avem noi, pe care le poate misca cum doreste.

Incep sa-l imbrac, dar imi tot zice ca nu vrea la gradinita. Vrea sa stea acasa. Nici macar faptul ca azi vor sarbatori un coleg si ca va manca tort nu-l convinge. Nu vrea si pace. Isi doreste sa ramana acasa.

Am depasit cu cateva minute timpul la care plecam de obicei si simt cum devin din ce in ce mai nerabdatoare, . Merg sa ma imbrac, lasandu-l sa se joace singur, apoi ii chem sa vina in hol sa il incalt. Cand iese din camera lui vede motanul si vrea sa se joace cu el. In mintea mea tot vuieste un gand: “E tarziu!” iar tonul meu devine din ce in ce mai autoritar.

Mihai nu mai rezista si incepe sa planga. Apoi sa tipe: “Nu merg la gradinita!!!”. Fuge si se ascunde sub patul nostru – chiar la mijlocul acestuia – unde stie ca nu-l pot ajunge. Nu vrea sa auda nimic din ce-i spun si continua sa tipe.

Vin dupa el tremurand de iritare. Imi dau seama ca eu am creat situatia asta, ca enervarea mea l-a facut sa se simta presat si sa izbucneasca asa. Ma asez langa pat incercand sa ma linistesc si respir profund de cateva ori.

In acest moment am de facut o alegere. Fie pot continua sa-l fortez, sa tip la el ca e tarziu, sa-l amenint – dar sunt constienta ca orice as spune in aceasta stare ar adanci si mai tare deconectarea dintre noi. Fie pot alege sa vad ce are el nevoie cu adevarat. Numai ca nu pot face asta pana nu imi potolesc anxietatea si iritarea care ma tulbura. Pot alege ceva diferit fata de raspunsul meu automat la stres doar cand sunt calma. Stiu ca enervarea mea a cauzat aceasta reactie in lant si acum suport consecintele. Si nu-mi plac deloc aceste consecinte.

Reflectez la ce am facut. Cand raman blocata pe o idee fixa din mintea mea, ma deconectez de la realitatea copilului meu si, evident, el ma respinge. Pentru ca eu, de fapt, ii transmit: “Agenda din mintea mea e mai importanta decat ce simti tu!”

Incep sa ma detasez incet-incet de reactivitatea mea si aleg sa vad ceea ce este. Sa cobor in prezent. Sa ma conectez cu el. Il intreb daca vrea sa vina la mine in brate sa se linisteasca si el refuza. Stau in liniste sa il observ, fiind in acelasi timp atenta si la cum ma simt eu.

– Mami, uita-te la mine! Am un picior in sus! imi spune el dupa un minut.

– Da, te vad, ii raspund calma.

Mai stam putin in liniste apoi il rog sa vina la mine caci vreau sa-i spun ceva privindu-l in ochi. Se lasa greu convins, dar vine intr-un final.

– Imi pare rau ca nu am observat ca mai aveai nevoie de putin timp ca sa te pregatesti pentru gradinita. Dar acum am vazut asta.

– Bine, imi raspunde el apoi intra din nou sub pat.

Dupa cateva minute, vede motanul care se strecurase in camera.

– Vreau sa ma joc cu Mishu.

– Atunci trebuie sa iesi de sub pat, ii spun eu. Dar unde e motanul?

– Aici. O sa ies pe partea unde e Mishu.

Motanul se bagase dupa perdea, stand langa usa de la balcon.

–  Si cum ajungem la Mishu? ma prefac eu ca am o dilema.

– Uite asa! Apuci perdeaua de la baza si o ridici. Vrei sa incerci si tu? imi spune el bucuros ca are o solutie.

– Desigur! Asa se face? ii raspund in timp ce pretind ca nu-mi iese.

– Da, da, asa!

Radem amandoi cu pofta. Ridicam perdeaua de cateva ori apoi ne asezam si-l mangaiem impreuna pe motan care incepe sa toarca satisfacut. Dupa vreo doua minute il intreb pe Mihai daca vrea un pahar cu apa.

– Da, vreau…

– In regula, te astept la bucatarie. Si ies din camera.

In scurt timp mergem in hol, il incalt si plecam. Azi am ajuns mai tarziu la gradinita. Dar mi-am asumat acest lucru, preferand sa-mi iau timpul necesar ca sa “repar” relatia cu fiul meu.

Se puteau intampla lucrurile diferit? Bineinteles! Daca i-as fi acordat spatiu 5 minute dupa ce m-am pregatit de plecare, as fi evitat toata avalansa emotionala care a urmat. E normal sa-mi pierd rabdarea uneori. Este la fel de normal sa invat din ce se intampla pentru a vedea ce pot schimba. Aceasta situatie mi-a confirmat inca o data ce rol major avem noi, parintii, in modul in care decurge interactiunea cu copilul.